Asta e o întrebare veche de când lumea. De ce nu sunt toți oamenii la fel, de ce nu putem trăi în pace, fără invidii, fără violență, fără teamă? De ce nu putem fi fericiți etc.? Și lista ar putea continua cu acele întrebări celebrissime care, cel puțin pe mine, mă fac să râd: ce e omul, de unde vine, încotro se-ndreaptă?
Într-o friguroasă seară de noiembrie a anului 1973, vreo cincizeci de tineri imberbi stăteau pe peronul Gării de Nord călare pe niște valize de lemn. Și eu printre ei. Eram, toți, intrați la facultate iar partidul hotărâse se facem armata înaintea facultății. Nu mă întrebați care era logica. Atunci, pe loc, speriat de bombe cum eram, nu v-aș fi putut explica, dar mai târziu mi-a fost mai clar. Partidul se săturase ca teriștii cu licența dată și cu profesii calificate să-i ia peste picior pe caporali, sergenți și sublocotenenți. Tânărul patriei trebuia să învețe ce e disciplina înainte să i se urce gărgăunii la cap, când cu greu îți mai scuipa în farfurie vreun neica Nimeni din armată. „Ia să-l luăm de pe băncile școlii, că-i mai sperios, și să-i băgăm mințile-n cap!”
Și când te gândești că totul a plecat de la un slogan…
Ceva s-a întâmplat în ultimul secol și ceva, căci, în ciuda progresului științific și tehnologic, în ultima ediție a DEX-ului, cea din 2016, astrologia este definită ca... artă!
A rămas pentru istorie previziunea lui André Malraux, „Secolul XXI va fi religios ori nu va fi deloc”. După enunțul care a fost pomenit oriunde și oricând, cu sau fără temei, au curs râuri de cerneală. Ca după orice afirmație care conține un grad înalt de improbabilitate, cei care credeau și-au frecat mâinile, cei care nu credeau și-au suflecat mânecile. Însă sfârșitul secolului trecut părea să îl contrazică, ca să nu mai vorbim de începutul celui prezent. Să rezum, pentru o discuție preliminară.
Toată lumea știe, cântă și dansează pe melodiile trecutului. Cine sapă groapa altuia se scoală devreme. Cine se scoală devreme e obosit toată ziua. Ei fac din noapte ziuă și ziua trag obloanele. Nici muncă fără pâine, nici lapte fără miere. Să faci ce zice popa, da’ măcar să tragi un folos. Și câte și mai câte. Dar, dintre toate, cea mai la ordinea zilei e cea care chiar cu trecutul se ocupă. Cine nu învață din pățaniile de odinioară e condamnat să le trăiască din nou.
Avea nea Nicu (dimpreună cu toată camarila) niște fraze stas, pe care le furniza cu orice ocazie. Da’ și ele, ocaziile, nu mai conteneau să se ivească la tot pasul. Cea mai folosită, mai ales în ultimul deceniu, era aia cu „un an hotărâtor”. Nu’ș cum dracu se făcea, dar fiecare an era, pe rând, tot mai hotărâtor. Dacă m-ar citi acum, cred că împușcatul s-ar răsuci în mormânt, căci, iată, am ajuns și noi la vorba lui. 2024 e un an hotărâtor. Nu pentru noi, poporul, prostimea, ci exclusiv pentru partide, lideri, băgători de seamă, țuțeri, țucălari, funcționari de stat. Pentru ei toți e unul decisiv, criminal, entuziasmat, pe viață sau pe moarte. Acum ori niciodată.
Nu aș fi scris acest articol dacă, la hipermarket, nu mi-ar fi sărit în ochi inscripția de pe un pachet cu jumări (ați citit bine, jumări): „Nu conține gluten”. Sau, într-un alt magazin, „Profită de ofertă… și cumpără online lapte de… fără gluten” Am râs. Au porcul și vaca gluten? Sau or fi jumări din înlocuitor sintetic de porc și lapte din distilat de cereale? Cine mama dracului își poate închipui o vacă (sau un porc) cu gluten, deși, săracii, consumă la greu cereale. De ce e nevoie de o astfel de precizare? După câteva secunde, m-am lămurit. Inscripția era la mișto.
Nu fac parte dintre cei care devin patrioți înfocați de ziua națională. Mi se parte că obiceiul de mare succes al bătutului cu cărămida în piept se răzbună întotdeauna pe omul care se folosește de el. Încet, încet, patriotul de mucava nu mai ține ritmyul năzbâtiilor pe care le scoate pe gură.
Unul dintre primele sloganuri care au erupt în societatea românească buimacă din 1990 a fost acela că „piața se reglează singură, iar cererea și oferta stabilesc prețul”. Ca orice hăbăuc crescut în comunism, am mușcat momeala cu delicii. Și aveam cea mai simplă scuză. De fiecare dată când tratam cu cineva, orice, o făceam cinstit, cu gândul la profitul meu (scădeam cheltuielile, efortul etc.), dar și cu grijă pentru buzunarul celuilalt. Că doar oameni eram și bine ar fi fost să lăsăm loc de bună ziua. Ieșit din mercurialul de ieri, aveam încredere, în primul rând, în bunul simț al celuilalt. Și culmea e că și el gândea cam la fel. Pe scurt, s-au întâlnit doi proști.
În familia mea exista, pe vremuri, un cuvânt de ordine: „Nu te lega la cap, că o să te doară”. Și constat, mai ales în ultimul timp, o frică aproape contagioasă de a comenta, sau a avea păreri în chestiunile fierbinți. E drept, și pedepsele sunt mari, dacă ai păreri mai neomologate. Chiar dacă știi, dacă ești sigur pe ce afirmi, e foarte probabil să ți-o iei de la o instituție informală și inodoră (i-aș spune paralelă, dacă nu m-ar bufni râsul, cu gândul la Dragnea). Dar ce te faci când chiar te lovești de o realitate care nu arată ca în reclamă, ca în prospect? Ce te faci dacă nici calculele nu se potrivesc cu socoteala din târg?
Tot acest articol pleacă de la un entertainer american. E o ciudățenie a lumii moderne: ești asaltat de mii și milioane de știri de tot soiul, 10% adevărate, restul așa și-așa, dar cel puțin 30% de-a dreptul mincinoase. Nu e o întâmplare că creierul inundat de torente informaționale se împiedică în drumul spre certitudini de tot soiul. Un rol important îl joacă convingerile, credințele, dar și ele sunt, la rândul lor, condiționate de alte și alte informații care au modelat mintea spre un soi de înțelegere, combinată cu alt soi de neînțelegere. Când citim, privim sau ascultăm, mintea e dresată deja să reacționeze la anumiți stimuli. Și, întocmai cum pățea câinele lui Pavlov, dacă se aprinde becul, salivăm. Papilelor gustative, beregată, stomacule, fiți gata, vine mâncarea!
Nenorocirea, la noi, e că fiecare are răspuns la orice. Dacă stau să mă gândesc mai bine, răspunsurile chiar vin înaintea întrebărilor, de parcă inșii ar fi conectați la un supercalculator, care le transmite drept în neuron ce întrebare urmează. Răspunsul țâșnește la foc automat. Rezultatul e o gălăgie de păreri, în care oamenii politici își vâră coada și își fixează prada. Or, luați la bani mărunți, nimeni nu le știe pe toate.
Dacă cineva ar avea curiozitatea să recitească istoria lumii moderne din ziarele epocii, ar avea o surpriză imensă. Și nu vorbesc despre România, ci despre toată lumea civilizată în care, măcar parțial, la niveluri cuantificabile, democrația (inclusiv dreptul la liberă exprimare) a funcționat
În urmă cu câteva zile, scria Valeriu Nicolae pe pagina lui: „Băi, să fiu clar, de acum tuturor cărora pe care îi văd că scriu hAur le scriu și eu numele cu un h în față în caz că numele începe cu vocală și ha în cazul în care începe cu consoană.”
Poate cunoașteți și dvs. sentimentul de triumf când, într-o dispută, într-o discuție, se dovedește că ai avut dreptate. Doar că, uneori, sentimentul ăsta e înlocuit de unul de tristețe sau de revoltă.
Cel mai greu, în cazul unei tragedii sau al unui dezastru, e să-ți păstrezi luciditatea, sângele rece. Când lumea se revoltă, strigă și învinovățește, calmul pare o impietate, o lipsă de empatie.
Există ceva nevăzut în aer, dar resimțit de majoritatea populației. Ceva îngrijorător, un soi de neliniște, de nesiguranță, un sentiment vag și neprecizat al unui pericol fără chip, fără nume, dar de a cărui existență nu se îndoiește nimeni.
Privind în urmă fără mânie, deși motive să fiu mânios sunt nenumărate, constat că, în cei 33 de ani care au trecut de la revoluție, am trăit mai mult sub vremi.
În plină grevă a profesorilor, îmi permit să vă spun povestea elevului Florin Râpă, născut pe 24 mai 1954, absolvent al Scolii generale 175 și al liceului Ion Neculce.
Mai știți ceva de Atlantida? Continentul acela pierdut, fără războaie, întristare și lacrimi. În ciuda faptului că oamenii o caută de vreo 2500 de ani, Atlantida nu-i nicăieri, de parcă nici n-ar fi existat! Între timp, o groază de alte lumi ideale au prosperat în spațiul legendelor și zvonurilor, niciodată în realitate.
Citez o știre a dimineții: „Peste 40% dintre elevii clasei a VIII-a care au susținut simularea examenului de Evaluare Națională 2023 au luat note sub 5 la Matematică, iar aproape 25% au luat note sub 5 la Limba română, informează Ministerul Educației.
V-ați întrebat vreodată de unde vine și de ce e atât de prezentă teoria conspirației în viețile noastre? Nu e nouă și s-a aplicat multor conspirații dovedite în decursul istoriei. Unele, cu sorți de izbândă (uciderea țarului Alexandru al II-lea), altele, fără (asasinarea Führerului). Dar, de regulă, conspirațiile au produs rezultate concrete, explicabile și au ieșit la iveală, cu nume și prenume.
Pe mine nu m-au mulțumit niciodată explicațiile simple, deși, de regulă, adevărul e simplu. Cred, însă, că, din toate explicațiile posibile, cea mai aproape de adevăr e și cea mai simplă. Nu mă contrazic. Ar fi trebuit să spun că nu mă mulțumesc explicațiile „simpliste”, ieșite din manualele de ideologie și propagandă primitive, pentru că simplitatea, dragii mei, e foarte complicată și, poate, de asta e atât de urâtă de constructorii de palate cu turnulețe ale gândirii.